Atunci când au studiat un grup de alergători, cercetătorii au descoperit că atunci când alergau în faţă, aceştia loveau solul mai întâi cu partea din spate a tălpii, ulterior aşezând şi partea din faţă. În schimb, atunci când alergau în spate, alergătorii loveau mai întâi solul cu partea din faţă a tălpii, punând abia ulterior şi călcâiul jos. Acest lucru făcea ca muşchii să se activeze într-un mod diferit, având nevoie de 30% mai multă energie pentru a se deplasa în spate decât în faţă. De asemenea, alergatul în spate făcea ca atleţii să lovească solul mai uşor.
Toate aceste elemente fac alergarea cu spatele o opţiune excelentă pentru persoanele care au probleme cu genunchii, deoarece impactul asupra acestora este mai redus. De asemenea, alergarea în spate arde de două ori mai multe calorii decât alergarea obişnuită cu aceeaşi viteză. Un studiu efectuat pe un grup de femei care practicau joggingul a arătat că practicarea alergatului cu spatele timp de 15-45 de minute de 3 ori pe săptămână, timp de şase săptămâni, le-a permis acestora să piardă 2,5% din greutatea corpului.
De asemenea, alergarea cu spatele ar putea fi un ajutor în recăpătarea echilibrului. Un studiu efectuat pe pacienţii cu Parkinson a arătat că aceştia şi-au recăpătat echilibrul după ce au mers cu spatele.
Cu toate acestea, alergatul cu spatele are şi dezavantaje. Experţii afirmă că acest tip de alergare poate obosi musculatura, astfel că persoanele care doresc să încerce acest sport inedit trebuie să îl introducă treptat în programul lor sportiv. De asemenea, deoarece mersul cu spatele nu permite observarea traseului, experţii recomandă efectuarea acestui sport fie alături de mai mulţi participanţi, fie pe o pistă de alergare.
Surse: Medical Daily, New York Times